Ortodoxinfo (Romanian) · Aug 15 View source View full article on hyper.nooz.ai

ADORMIREA MAICII DOMNULUI. Predici ale Sfântului Teofan Zavorâtul. Cuvinte despre Maica Domnului ale părinților ARSENIE PAPACIOC ȘI DUMITRU STĂNILOAE (audio)

🌐 Quote shown in the original Romanian — English translation below

… puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

Pr. Dumitru Staniloae despre Maica Domnului (mp3):

***

Parintele Arsenie Papacioc despre Maica Domnului: “Fiti fiii Maicii Domnului!” (mp3)

Adormirea Maicii lui Dumnezeu – nădejde a trecerii la viaţa veşnică. Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii

În toată lumea creştină se prăznuieşte luminat Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, pentru că ea, după Învierea şi Înălţarea Domnului, este cea mai apropiată şi mai vie încredinţare de slava menită celor ce cred în Domnul. Priveşte la Adormire, si vei pricepe care este nădejdea chemării noastre, iar când vei pricepe nu vei cruţa nimic pentru a o dobândi.

Iată icoana! Maica Domnului a trecut la cele veşnice. O înconjoară Apostolii, care se tânguiesc. Pe loc Se pogoară însă Domnul, înconjurat de îngeri de toţi sfinţii, şi primeşte în braţele Sale preacuratul ei suflet. Aşa a fost Maica lui Dumnezeu. Ea este însă şi Maica noastră, a tuturor, şi a înnoit această cale de mutare din viaţa aceasta în cealaltă, ca în urma ei să se strămute mai apoi la Dumnezeu, pe aceeaşi cale, şi toţi apropiaţii ei, şi ca la vremea potrivită să poată mărturisi: „Iată eu şi copiii mei!” Moartea e soarta tuturor, pe când slava de după moarte e moştenirea credinţei curate şi vii.

Binecuvântat fie Dumnezeu… Care ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi! (I Petru 1-3)

Păgânii n-aveau nădejde, după cum ne încredinţează Apostolul Pavel. Nădejdea moştenirii vieţii veşnice a devenit trăsătură deosebitoare a creştinilor şi cel mai puternic sprijin al tăriei morale pentru răbdarea tuturor ostenelilor şi lipsurilor care sunt de neocolit în viaţa cea după credinţa în Domnul. A căzut această verigă din lanţul mişcărilor duhovniceşti ale omului – şi iată că Domnul o pune la loc şi reface duhul, care căzuse în nenădăjduire. În Sine învie, înalţă la cer şi aşază de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui firea omenească, după ce a dat mai înainte încredinţare că unde este El, acolo va fi şi sluga Lui (v. In 12, 26). După aceea, le înfăţişează tuturor în chip vădit mutarea la slavă a Maicii Lui şi a noastre. În fine, nu o dată a arătat aceasta asupra apostolilor şi a multor sfinţi, şi totul ca să întipărească în chip cât se poate de pipăit nu numai gândul, ci şi simţirea slavei celei după aceea (I Petru 1, 11).

Duhul cel nou al vieţii îi umplea pe credincioşii care intrau în această făgăduinţă. Ei încetau să mai trăiască pe pământ şi pentru pământ, având vieţuire în ceruri, după cum arată apostolul, ca nişte moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Iată de ce putea oricine să adevereasca prin cuvântul apostolului: „Cine şi ce ne va despărţi de Domnul? Nimeni şi nimic”. Simţeau şi ei necazurile când erau în împrejurări aducătoare de necaz; însă răbdau necazurile, iar prin nădejde se bucurau. Trăind în lume, aveau ceea ce este socotit în lume a fi bun, şi îi vedeau şi pe alţii că au acestea, însă pe toate le socoteau a fi gunoi, din pricina nădejdii care le stătea înainte.

Greu le era şi lor să fie neclintiţi, să nu dea înapoi în viaţă şi în credinţă; ei biruiau însă toate ostenelile prin nădejdea că cel credincios în puţine va fi pus peste multe, că va fi proslăvit împreună cu Cel pentru Care pătimeşte (v. II Tim. 2, 12; Apoc. 21, 7).

Aşa că iată unde e cheia vieţii întru Hristos Iisus, Domnul nostru: în nădejdea vie! Să vă chem oare, fraţilor, a ţine nădejdea care ne este pusă înainte (Evr. 6, 18) pentru a o avea ancoră tare şi de nădejde a sufletului? Aş dori ca la o asemenea chemare să răspundeţi cu dojana: „Oare noi nu suntem creştini?”. M-aş putea bucura de o dojana ca aceasta. Dar dacă la cuvântul despre nădejde inima va răspunde cu întrebarea nedumerită: „Ce este nădejdea şi la ce foloseşte ea în viaţă?”, asta va însemna că acest cuvânt, „nădejde”, este şi de neînţeles pentru minte, şi de neîncăput pentru inimă. Să ştiţi, cel puţin, că dacă dulceaţa cea vremelnică a păcatului, sau nici măcar neapărat a păcatului, atrage cu putere, dacă neplăcerile cu care se întâlneşte omul în viaţă îi moleşesc duhul şi nasc cârtirea, dacă osteneala de a împlini îndatoririle ceruta sau consfinţite de credinţă — ea singură – omoară râvna pentru ele, acesta este un semn că nădejdea – acest motor ceresc – nu a pătruns în sfera vierii noastre duhovniceşti, că acest oaspete ceresc n-a cercetat sufletul nostru. Fiindcă atunci când el ne cercetează, reorânduieşte toate în felul său şi face vădiţă prezenţa sa. Când casa este luminată, toţi îşi dau seama de acest lucru după lumina care iese pe ferestre: când casa sufletului nostru e luminată de nădejde, lumina aceasta nu poate să se ascundă, ci se descoperă îndată prin nepăsarea faţă de plăcerile trupeşti şi lumeşti, prin seninătatea şi pacea sufletului în pofida tuturor potrivniciilor dinafară şi prin necontenita râvnă nestinsă de a sluji Domnului în sfera unde am fost puşi, în pofida tuturor ostenelilor. Despre cel în care are loc asta se poate spune că a fost născut spre nădejde vie, iar cel in care nu are loc este cufundat în nenădăjduire şi e în lume ca un om fără Dumnezeu.

Dacă ne vom cerceta pe noi înşine cum se cade, câţi dintre noi vor trebui aşezaţi în cea din urmă tagmă? Cu toate acestea, puţini se vor învoi să se socoată creştini neadevăraţi, nedeplini. Nădejdea este simţământul cel mai subţire. Spre mângâierea noastră, dobândirea ei este simplă şi pipăită. Vrei să te împodobeşti cu nădejdea? Începe să slujeşti Domnului prin împlinirea poruncilor Lui, şi vei naşte nădejdea, şi vei creşte în ea. Sluga credincioasă stăpânului este încredinţată că stăpânul e binevoitor faţă de ea şi că nu o va lăsa nicidecum de izbelişte: cel credincios lui Dumnezeu nu poate să nu poarte în sine simţirea bunăvoinţei Lui şi a încredinţării că îl aşteaptă răsplăţi din partea Lui. Dimpotrivă, şi fiul îşi pierde încredinţarea în bunăvoinţa tatălui său atunci când calcă în vreo privinţă voia lui vădită: şi la cei care vieţuiesc cu sfinţenie nădejdea piere când ei încalcă cu bună ştiinţă porunca vădită a Dumnezeu.

În viaţă se întâmplă ca cel care a crezut să purceadă a sluji Domnului. Această slujire naşte nădejdea. Nădejdea, la rândul său, aprinde şi mai mult râvna de a plăcea lui Dumnezeu. Când omul face mult pe placul lui Dumnezeu, aceasta întăreşte din nou nădejdea. Şi astfel, ele se sprijină, se întăresc şi se cresc una pe alta, până când în cele din urmă toate cele lăuntrice şi dinafară sunt cuprinse de nădejde – şi însuşi Dumnezeul nădejdilor umple omul (v. Rom. 15, 13). Şi ce fericire poate fi mai mare decât atunci când inima dă mărturie că Dumnezeu nu mai este în noi doar nădejde, ci şi gustare a slavei?

Domnul să ne dăruiască, fraţilor, şi nouă lucrul acesta — a prisosi în nădejde, pentru ca avându-o să putem lucra cu multă îndrăznire (vezi II Cor. 3, 12) iarăşi, să arătăm aceeaşi râvnă spre adeverirea nădejdii până la sfârşit (Evr. 6, 11), ca astfel să ne facem moştenitori vieţii veşnice (Tit 3, 7). Amin!

***

De ce este numită „adormire” moartea Maicii lui Dumnezeu?

Cum să ne pregătim pentru ieşirea din această viaţă în aşa fel încât s-o întâmpinăm nu numai fără frica necazului, ci chiar cu bucurie?

Acum prăznuim Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria. Aceasta a fost însă moartea Maicii Lui Dumnezeu – moarte adevărată, asemenea morţii oricărui om. Şi atunci, de ce a fost numită „adormire“? Poate pentru că Preacurata n-a fost ţinută mult timp în legăturile morţii şi în tărâmul stricăciunii, ci după trei zile s-a descoperit că ea a înviat, asemenea Fiului ei, Domnul Iisus Hristos, dar mai ales pentru că moartea aceasta a fost cu pace, lină, plăcută, cu dulceaţă, asemenea unui somn dorit, liniştit, după istovirea trupului de către ostenelile zilei.

Dar nu aşa ar trebui să fie, oare, şi moartea noastră? Da. Preasfânta-Născătoare de Dumnezeu este Mama noastră, iar noi suntem copiii ei. Ea merge înainte, noi avem datoria să o urmăm. Şi iată lecţia pe care o primim de la Adormire noi, care prăznuim ziua Adormirii: an de an, apropiindu-ne de moarte, să ne îngrijim în tot chipul ca moartea noastră să nu fie smulgere cu sfâşiere şi tulburare a sufletului din trup, ci ieşire paşnică şi fără de tulburare din această lume în alta, asemenea unei adormiri tihnite şi line… Se ridică întrebarea: cum să ajungem la aceasta şi ce se cere din partea noastră în acest scop?

Moartea nu este nimicire, ci trecere din acest sălaş pământesc în altul. Dar să luăm un exemplu din viaţa obişnuită: când trec oamenii dintr-un loc în altul cu sufletul nu numai liniştit şi împăcat, ci chiar bucuros? Atunci când nu sunt legaţi prin nimic de locul din care ies, iar de locul unde se mută nu doar că nu se tem, ci doresc din toată inima mângâierile şi plăcerile pe care le aşteaptă acolo. Aşadar să ne însuşim această dispoziţie sufletească şi în privinţa morţii, şi atunci o vom întâmpina nu doar fără necaz şi fără frică, ci cu dorinţă plină de bucurie... Si anume:

1. Să stingem în noi orice împătimire faţă de trup şi faţă de tot ce este trupesc, faţă de pământ şi faţă de tot ce e pământesc. Pentru că atunci când nimic nu te mai leagă de pământ, ce necaz să mai fie când îl părăseşti? Un lucru se desparte cu uşurinţă de altul atunci când nu sunt legate şi nu sunt încleiate, ci numai alipite unul de altul: cu uşurinţă se desparte şi sufletul de trup atunci când în el nu sunt împătimiri faţă de trup şi când el, petrecând în trup, nu vieţuieşte după trup. Călătorul ce merge spre ţinta sa părăseşte liniştit şi fără plăcere locurile unde face popas. De ce? Fiindcă totul e pentru el străin. Şi atunci când inima noastră va socoti străin de sine tot ce e pământesc, nu vom avea greutăţi la trecerea în cealaltă viaţă.

Bineînţeles, nu putem trăi fără unele lucruri sau chiar fără multe lucruri. Putem dobândi însă o asemenea aşezare sufletească faţă de ele încât să ne putem despărţi de ele tot atât de uşor ca şi cum am dezbrăca o haină de care nu mai avem nevoie. De asta să ne şi îngrijim! Cam greu? Da… însă putem face aceasta nu dintr-o dată, ci câte puţin. Cum încurcă vrăjmaşul sufletul in împătimirile pământeşti? Le aduce una după alta cu stăruinţă, aşa cum paianjenul încurcă gâzele care îi cad în plasă, aruncând asupra lor pânză după pânză. Dimpotrivă, cine vrea să iasă din aceste curse trebuie să aibă priceperea de a lucra tocmai pe dos – de a tăia împătimire după împătimire, începând cu cele mai mici şi ajungând la cele mai mari. Cel care s-a împotmolit în noroi scoate mădular după mădular, până se eliberează cu totul: aşa să tăiem împătimire după împătimire, până ce vom deveni cu desăvârşire liberi. Dacă ne vom osteni în felul acesta, în ceasul morţii putem să fim deja rupţi de toate şi gata să părăsim fără necaz pământul şi tot ce e pământesc, aşteptând numai porunca lui Dumnezeu.

2. Însă nu doar împătimirile pământeşti pot tulbura liniştea sufletului în ceasul morţii. Nu mai puţin decât acestea tulbură teama: cum ne vom arăta pe lumea cealaltă, unde trebuie să te arăţi înaintea feţei lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, ai Cărui ochi sunt mai luminoşi decât soarele, pătrunzând toate şi văzând toate – iar noi avem multe păcate. Cel care ştie că s-a făcut vinovat cu ceva se teme să meargă la mai-marele său şi cu atât mai mult la împărat: şi păcătosul se teme să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu – atât de teamă încât, după cuvântul dumnezeieşti sunt împinşi să strige: „Munţilor, cădeţi peste noi!” Pricina sunt păcatele, care-L jignesc [=ranesc dragostea Lui, n.n.] pe Dumnezeu. Ca atare, dacă doreşte cineva să întâmpine fără frică moartea şi să treacă liniştit pe lumea cealaltă, să aibă grijă să fie fără de păcat sau, dacă deja a păcătuit, să facă în aşa fel încât păcatele să nu îi fie spre osândă. Cum se face asta? Prin pocăinţă nefăţarnică şi prin hotărârea de a nu mai încălca poruncile Domnului. Cine a păcătuit să nu mai păcătuiască, iar pentru păcatele dinainte să facă pocăinţă. Pocăinţa şi frângerea inimii pentru păcate, împreună cu spovedania şi cu făgăduinţa de a nu mai păcătui, şterg păcatele din toate locurile unde se întipăresc ele: din fiinţa noastră, din tot ce ne înconjoară şi chiar din amintirea lui Dumnezeu, şi îl fac pe păcătosul care se pocăieşte nevinovat înaintea feţei lui Dumnezeu Cel drept, îmbrăcându-l în veşmântul îndreptăţirii, luat din haina Domnului, Care a pătimit pentru noi… Dezlegarea preoţească rupe zapisul păcatelor, iar zapisul, odată rupt, îşi pierde toată puterea, din vrerea însuşi Judecătorului, Care a zis: Câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Mt. 18, 18). Încredinţarea că aşa sta lucrurile umple inima păcătosului cu nădejde bună, şi măcar că el ştie că a păcătuit, merge înaintea Judecătorului fără cutremur ştiind că înaintea venirii lui acolo a mers îndreptăţirea, altfel spus că acolo este înaintea Judecătorului un Mijlocitor gata să îi ia partea… Căci dacă va păcătui cineva, Mijlocitor avem către Tatăl, pe Iisus Hristos, Cel drept (I In 2, 1). Dacă un criminal ar fi încredinţat că pentru el va mijloci moştenitorul tronului, al cărui cuvânt are putere înaintea împăratului, ar merge la împărat fără frică, orice fărădelege ar fi făcut. Aşadar fără frică şi tulburare se poate arăta înaintea Judecătorului Dumnezeu şi păcătosul care s-a pocăit, întrucât acolo va mijloci pentru el Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care a luat păcatele noastre asupra Sa şi le-a ridicat pe cruce, şi Care a zis: Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi de păcate, şi Eu vă voi odihni pe voi! (Mt. 11, 28) Prin urmare, cine vrea să moară liniştit, să se pocăiască şi de acum să nu mai păcătuiască…

3. Dacă, după aceea, la aceste două aşezări sufleteşti – adică la ruperea de toate cele pământeşti şi la pocăinţă – vom mai adăuga şi dorinţa bunătăţilor viitoare, vom întâmpina moartea nu doar fără necaz şi frică, ci chiar cu bucurie. Unii pleacă bucuroşi dintr-o casă atunci când în ea e umed, ori sobele scot fum, ori acoperişul e prost… Unii, deşi nu au în casă asemenea neplăceri, se mută cu bucurie în alta deoarece presupun că vor avea parte în ea de mai mult confort şi de avantaje mai mari. Astfel, când vom pricepe cu mintea şi simţi cu inima pe de o parte sărăcia şi nimicnicia bunătăţilor pământeşti, iar pe de alta înălţimea şi necuprinderea bunătăţilor care ne aşteaptă pe lumea cealaltă, vom dori trecerea din această lume în cealaltă nu numai cu plăcere, ci chiar cu năzuinţă puternică, asemenea Apostolului Pavel, care spunea despre sine că doreşte mult să se desfacă de trup şi să fie cu Hristos, şi asemenea Preacuratei Stăpâne, care în fiecare dimineaţă se suia pe Muntele Măslinilor (unde mai apoi avea să fie pus, pentru scurtă vreme, şi trupul ei) şi Îl ruga pe Dumnezeiescul său Fiu să o ia mai repede de aici şi să îi dea putinţa de a vedea frumuseţea feţei Lui… în locaşurile cereşti. Sufletul care a înţeles ce înseamnă viaţa de aici şi viaţa pe lumea cealaltă va suspina după aceasta din urmă aşa cum cel robit suspină după patrie, călătorul – după casa sa şi cel ce sade în temniţă – după libertate… şi cu multă dorire va chema moartea ca pe o izbăvitoare, binefăcătoare şi mângâietoare. Veţi întreba: „Cum poate fi înălţat sufletul la o asemenea aşezare?” Prin cugetarea la nimicnicia bunătăţilor pământeşti şi la măreţia celor cereşti – iar cel mai sigur prin simţământul amărăciunii tuturor celor pământeşti şi prin gustarea dulceţii celei cereşti. Pentru că atunci, gustând dulce, nu va mai vrea amar – se va feri de acesta din urmă şi îl va pofti pe cel dintâi. Sau, şi mai bine zis: atunci sufletul va fugi din această viaţă în cealaltă aşa cum fuge omul la aer curat dintr-o cameră înăbuşitoare.

Iată tot ce ne face trebuinţă pentru a muri liniştiţi: să nu avem împătimiri faţă de cele pământeşti, să trăim în virtute după ce ne-am curăţit conştiinţa, să educăm în noi înşine dorinţa puternică de bunătăţile veşnice. Cea dintâi şi cea din urmă vin de la sine atunci când va fi în noi ceea ce este de căpetenie: conştiinţa curată şi faptele cele bune.

Fraţilor şi părinţilor! Ştim că între toate cele nesigure de pe acest pământ un singur lucru este cu totul sigur: faptul că vom muri… şi că moartea va fi pentru noi fie amară şi chinuitoare, fie plăcută şi desfătată. Deci, să nu ne arătăm a fi proprii noştri vrăjmaşi, amarând ca nişte nepricepuţi trecerea din această viaţă în cealaltă, de vreme ce avem toate mijloacele pentru a o îndulci. Azi, mâine vine moartea – deci, să fim gata! Iată, vin curând! zice Domnul (Apoc. 22, 12). Mica osteneală purtată în acest scop va fi răsplătită cu bucuria cea veşnică. Şi chiar de se va întâmpla să purtăm o osteneală mare şi să pătimim, nu vom ieşi în pagubă… pentru ca pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care va să se arate întru noi (Rom. 8, 18). Amin!”

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

▲ For · Christians

Sentiment: neutral

The speaker is posing a rhetorical question to affirm the identity of the listeners as Christians.

🇬🇧 English translation

THE DORMANCY OF THE MOTHER OF GOD. Sermons by Saint Theophan the Recluse. Words about the Mother of God by the elders ARSENIE PAPACIOC AND DUMITRU STĂNILOAE (audio)

Fr. Dumitru Staniloae on the Mother of God (mp3):

***

Father Arsenie Papacioc on the Mother of God: “Be children of the Mother of God!” (mp3)

The Dormancy of the Mother of God – the hope of passing into eternal life. Death is the fate of all, while the glory after death is the inheritance of a pure and living faith.

Throughout the Christian world, the Dormancy of the Most Holy Lady our Mother of God is celebrated enlightenedly, because she, after the Resurrection and Ascension of the Lord, is the closest and most living assurance of the glory destined for those who believe in the Lord. Look to the Dormancy, and you will understand what the hope of our calling is, and when you understand it, you will spare nothing to attain it.

Behold the icon! The Mother of God has passed to the eternal. She is surrounded by the Apostles, who mourn. But the Lord descends on the spot, surrounded by angels and all the saints, and receives her most pure soul into His arms. Such was the Mother of God. She is, however, also our Mother, of all, and she has paved this way of moving from this life to the next, so that following her, we may later be transferred to God, on the same path, and all her close ones, and so that at the appropriate time we may be able to testify: "Behold, I and my children!" Death is the fate of all, while the glory after death is the inheritance of a pure and living faith.

Blessed be God… Who has regenerated us unto a living hope, unto an inheritance incorruptible, undefiled, and unadulterable, reserved in heaven for you! (I Peter 1:3)

The pagans had no hope, as the Apostle Paul assures us. The hope of the inheritance of eternal life became a distinguishing feature of Christians and the strongest support of moral strength for the patience of all the hardships and lacks that are unavoidable in life after believing in the Lord. This link fell from the chain of man's spiritual movements – and behold, the Lord puts it back in place and restores the spirit that had fallen into despair. In Himself, He lives again, exalts to heaven and places at the right hand of God the Father the human nature, after having previously given the assurance that where He is, there His servant will also be (cf. 1 John 12, 26). After that, He manifests to all in a clear way the transition to glory of His Mother and ours. Finally, He showed this not once upon the apostles and many saints, and all this to imprint as much as possible not only the thought, but also the feeling of the glory that follows (I Peter 1:11).

The new spirit of life filled the believers who entered into this promise. They ceased to live on earth and for earth, having life in the heavens, as the apostle shows, as heirs of God and fellow-heirs with Christ. This is why anyone could affirm through the word of the apostle: "Who and what will separate us from the Lord? Nothing and no one." They also felt troubles when they were in circumstances bringing distress; however, they endured troubles, and through hope, they rejoiced. Living in the world, they had what is considered good in the world, and they saw others who had these things, yet they considered all of them to be rubbish, because of the hope that lay before them.

It was difficult for them also to be unwavering, not to give in during life and in faith; however, they overcame all hardships through the hope that the faithful in little will be placed over much, that they will be glorified together with the One for Whom they suffer (cf. II Tim. 2:12; Rev. 21:7).

So, here is the key to life in Christ Jesus, our Lord: in living hope! Shall I call you, brothers, to hold onto the hope that is set before us (Heb. 6:18) to have it as a strong and hopeful anchor for the soul? I would wish that to such a call you would respond with the proof: "Are we not Christians?". I could rejoice in such a proof. But if to the word about hope, the heart responds with the bewildered question: "What is hope and what is its use in life?", this will mean that this word, "hope", is both incomprehensible to the mind and ungraspable for the heart. Know, at least, that if the temporal sweetness of sin, or not necessarily sin itself, attracts with power; if the unpleasantness a person encounters in life weakens their spirit and gives rise to grumbling; if the fatigue of fulfilling required or sanctified duties by faith—alone—kills the zeal for them, this is a sign that hope—this heavenly motor—has not penetrated the sphere of our spiritual life, that this heavenly guest has not explored our soul. Because when He explores us, He rearranges everything in His own way and makes His presence manifest. When a house is lit, everyone realizes this by the light coming through the windows: when the house of our soul is lit by hope, this light cannot be hidden, but is immediately revealed through indifference to bodily and worldly pleasures, through the serenity and peace of the soul despite all external adversities, and through the unceasing, undying zeal to serve the Lord in the sphere where we have been placed, despite all hardships. Regarding the one in whom this happens, it can be said that they were born unto a living hope, while the one in whom it does not happen is plunged into despair and is in the world like a man without God.

If we examine ourselves how we fall, how many of us will have to be placed in the last rank? Nevertheless, few will agree to be considered false, incomplete Christians. Hope is the most subtle feeling. To our consolation, its acquisition is simple and palpable. Do you want to adorn yourself with hope? Begin to serve the Lord by fulfilling His commandments, and you will give birth to hope, and you will grow in it. The faithful servant is entrusted that the master is benevolent toward them and will not leave them in disgrace: the one faithful to God cannot help but carry within themselves the sense of His benevolence and the assurance that rewards await them from Him. On the contrary, even a son loses confidence in his father's benevolence when he violates his manifest will: and even for those who live in holiness, hope dies when they knowingly violate the manifest commandment of God.

In life, it happens that he who believed has begun to serve the Lord. This service gives birth to hope. Hope, in turn, ignites even more zeal to please God. When a person does much to please God, this reinforces hope again. And thus, they support, strengthen, and grow one upon the other, until finally all that is internal and external is embraced by hope—and God Himself, the God of hopes, fills the person (cf. Rom. 15:13). And what happiness can be greater than when the heart bears witness that God is no longer in us just hope, but also a tasting of glory?

May the Lord grant us, brothers, this thing also—to abound in hope, so that having it, we may work with much boldness (see II Cor. 3:12) and, again, show the same zeal toward the fulfillment of hope until the end (Heb. 6:11), so that we may make ourselves heirs of eternal life (Tit 3:7). Amen!

***

Why is the death of the Mother of God called "dormancy"?

How should we prepare for leaving this life so that we may meet it not only without the fear of distress, but even with joy?

Now we celebrate the Dormancy of the Most Holy Lady our God-bearing and Ever-Virgin Mary. This was, however, the death of the Mother of God—a true death, like the death of any man. And then, why was it called "dormancy"? Perhaps because the Most Pure One was not held long in the bonds of death and in the realm of corruption, but after three days it was revealed that she had risen, like her Son, the Lord Jesus Christ, but above all because this death was with peace, gentle, pleasant, with sweetness, like a desired, tranquil sleep after the body is exhausted by the labors of the day.

But shouldn't our death be like that too? Yes. The Most Holy God-bearer is our Mother, and we are her children. She goes before; we have the duty to follow her. And here is the lesson we receive from the Dormancy, we who celebrate the day of the Dormancy: year after year, as we approach death, let us take care in every way so that our death is not a tearing away with the ripping and disturbance of the soul from the body, but a peaceful and undisturbed exit from this world into the next, like a quiet and gentle sleep... The question arises: how can we reach this and what is required of us for this purpose?

Death is not annihilation, but a transition from this earthly dwelling to another. But let us take an example from ordinary life: when do people move from one place to another with a soul that is not only calm and at peace, but even joyful? When they are not bound by anything to the place they are leaving, and regarding the place where they are moving, they do not only not fear it, but they desire with all their heart the comforts and pleasures that await them there. Therefore, let us adopt this mental disposition regarding death as well, and then we will meet it not only without distress and without fear, but with a desire full of joy... namely:

1. Let us extinguish in ourselves any passion for the body and for everything bodily, for the earth and for everything earthly. Because when nothing binds you to the earth anymore, what distress can there be when you leave it? One thing separates easily from another when they are not bound and not locked together, but only pressed against each other: the soul easily separates from the body when there are no passions for the body and when it, while spending time in the body, does not live according to the body. The traveler going toward his destination leaves the places where he makes a stop calmly and without pleasure. Why? Because everything is foreign to him. And when our heart considers everything earthly as foreign to itself, we will have no difficulties in the transition to the other life.

Of course, we cannot live without some things or even without many things. We can, however, acquire such a mental disposition toward them that we can separate from them as easily as if we were taking off a garment we no longer need. Therefore, let us take care of this! Is it hard? Yes... but we can do this not all at once, but little by little. How does the enemy entangle the soul in earthly passions? He brings them one after another with persistence, just as a spider entangles the flies that fall into its web, throwing web after web upon them. On the contrary, whoever wants to get out of these traps must have the wisdom to work exactly the opposite way—to cut passion after passion, starting with the smallest and reaching the largest. He who is stuck in the mud takes out one clump of mud after another until he is completely freed: so let us cut passion after passion, until we become completely free. If we strive in this way, in the hour of death we can already be detached from everything and ready to leave the earth and everything earthly without distress, awaiting only the command of God.

2. However, it is not only earthly passions that can disturb the peace of the soul in the hour of death. No less than these disturbs the fear: how we will appear in the other world, where we must appear before the face of God, the Righteous Judge, whose eyes are brighter than the sun, penetrating all and seeing all—and we have many sins. He who knows he has been guilty of something fears going to his superior, and even more so to the emperor: and the sinner fears to appear before God—so much fear that, according to the divine word, they are driven to cry: "Mountains, fall upon us!" The cause is the sins, which offend [=hurt His love, n.n.] God. As such, if someone wishes to meet death without fear and to pass peacefully into the other world, let him take care to be without sin or, if he has already sinned, to act in such a way that his sins are not unto condemnation. How is this done? Through unfeigned repentance and through the determination not to violate the commandments of the Lord any longer. He who has sinned should sin no more, and for past sins, let him repent. Repentance and the breaking of the heart for sins, together with confession and the promise not to sin again, erase sins from all places where they are imprinted: from our being, from everything that surrounds us, and even from the memory of God, and make the repentant sinner innocent before the face of God the Righteous, clothing him in the garment of righteousness, taken from the robe of the Lord, Who suffered for us... The priestly absolution breaks the record of sins, and the record, once broken, loses all its power, by the will of the Judge Himself, Who said: Whatever you bind on earth shall be bound in heaven (Mt. 18:18). The assurance that this is how things stand fills the sinner's heart with good hope, and even if he knows he has sinned, he goes before the Judge without trembling, knowing that before his arrival there, justification has gone before, in other words, that there is a Mediator before the Judge ready to take his side... For if someone sins, we have an Advocate with the Father, Jesus Christ, the Righteous (1 John 2:1). If a criminal were assured that the heir to the throne, whose word has power before the emperor, would mediate for him, he would go to the emperor without fear, regardless of any crime he had committed. Thus, without fear and disturbance, the sinner who has repented can appear before the Judge God, since the Only-Begotten Son of God will mediate for him there, He who took our sins upon Himself and lifted them on the cross, and Who said: Come to Me, all you who are weary and burdened with sins, and I will give you rest! (Mt. 11:28). Therefore, whoever wants to die peacefully, let him repent and from now on sin no more...

3. If, after that, to these two mental dispositions—that is, to the detachment from all earthly things and to repentance—we also add the desire for future goods, we will meet death not only without distress and fear, but even with joy. Some leave a house happily when it is damp, or the stoves emit smoke, or the roof is poor... Some, although they do not have such unpleasantness in the house, move with joy to another because they assume they will have a share in more comfort and greater advantages there. Thus, when we understand with our mind and feel with our heart on one hand the poverty and nothingness of earthly goods, and on the other hand the height and ungraspability of the goods that await us in the other world, we will desire the transition from this world to the other not only with pleasure, but even with a strong longing, like the Apostle Paul, who said of himself that he greatly desires to be departed from the body and to be with Christ, and like the Most Pure Lady, who every morning went up to the Mount of Olives (where later her body would also be placed for a short time) and prayed to her Divine Son to take her from here more quickly and to give her the strength to see the beauty of His face... in the heavenly dwellings. The soul that has understood what life here and life in the other world mean will sigh for the latter just as a slave sighs for his homeland, a traveler for his home, and one who sits in prison for freedom... and with much longing will call death a deliverer, a benefactor, and a comforter. You will ask: "How can the soul be raised to such a disposition?" Through contemplating the nothingness of earthly goods and the greatness of heavenly ones—and most certainly through the sense of the bitterness of all earthly things and the tasting of the sweetness of the heavenly. Because then, tasting the sweet, one will no longer want the bitter—one will avoid the latter and long for the former. Or, even better said: then the soul will flee from this life to the other just as a man flees to fresh air from a suffocating room.

Here is everything we need to die peacefully: to have no passions for earthly things, to live in virtue after having cleansed our conscience, and to cultivate in ourselves a strong desire for eternal goods. The first and the last come of themselves when that which is paramount is in us: a pure conscience and good deeds.

Brothers and parents! We know that among all the insecure things on this earth, only one thing is entirely certain: the fact that we will die... and that death will be for us either bitter and agonizing, or pleasant and delightful. Therefore, let us not show ourselves to be our own enemies, grieving like the unwise for the transition from this life to the next, since we have all the means to sweeten it. Today, tomorrow death comes—so let us be ready! Behold, I am coming soon, says the Lord (Rev. 22:12). The small effort made for this purpose will be rewarded with eternal joy. And even if it happens that we bear a great effort and suffer, we will not come to loss... for the sufferings of this present time are not worthy of the glory that will be revealed in us (Rom. 8:18). Amen!”

(Saint Theophan the Recluse, "Sermons", Sophia Publishing House, Bucharest, 2009)

‹ Back